Ieri...

Ieri aveam experienta atator dezamagiri, elanuri marete ale spiritului, caderi violente, depresii, si situatii disperate arse in sufletul meu obosit. Si le duceam in spate, pe toate, asemenea unui rucsac indesat pana la refuz pe parcursul anilor. Trairile mele erau influentate la fiecare pas, direct de acest „bagaj”. Toate frustrarile, nervii, ura, si nemultumirile adunate, transformandu-se intotdeauna in depresie, tristete si durere la finalul fiecarei zi. Stam in pat seara de seara cu o tigara in mana si trageam o linie imaginara facand un total al lucrurilor pe care le-am castigat si a celor pe care le-am pierdut pe durata zilei respective, si intotdeauna eram in pierdere. Ingropam in fiecare zi cate-o particica din sufletul meu, in orasul asta si in cimitirul din mintea mea, pana cand la un moment dat nu a mai ramas nimic decat pietre funerare si lespezile mancate de vreme ale unor sentimente date de mult uitarii. Tot ce insemnam eu era Uitare. Tot ceea ce compunea fiinta mea era Uitare. Asemenea unei gauri negre umane, inghiteam tristete, furie, disperare, amaraciune, si emanam licairi de lumina neagra, reflectata in oglinda aproape opaca a vietii mele. Ajunsesem la 23 de ani sa nu mai cunosc multumirea de sine si nici o oarecare masura infima de pace sufleteasca. Eram un tanar imbatranit, blazat, cinic, ursuz si obosit, inchis in cochilia pe care eu insumi mi-am creat-o, apartamentul inchizandu-mi la randul sau cochilia.
Am ramas cu privirea atintita in gol, cu tigara in mana dreapta, cu ganduri haotice inecandu-mi respiratia. Am tusit zgomotos de cateva ori si am stins tigara iritat, alaturi de trupurile semenilor sai din scrumiera. Afara vantul incepu sa mugeasca asemenea unui animal ranit ce statea sa moara. Apartamentul imi parea si mai desolat decat inainte. Am aruncat o privire in jurul meu si am ajuns bont la concluzia ca locul trebuia curatat, si asta cat mai repede cu putinta. Dar mi-am promis ca o voi face dupa ce imi terminam treburile prin oras. Dadusem volumul boxelor mai tare si pusesem The Crystal Method – Weapons Of Mass Distortion pe loop.

Intr-o alta zi de ieri am stat de vorba cu o prietena... mi-a spus niste lucruri ciudate. Spunea ca:
- Imi place zapada de afara, mi-a spus.
- Mie nu.
- De ce ?
- Ma oboseste, imi creaza o stare de iritare si ma uda pana la piele.
- Hmm… Stii, de cand eram mica imi doream sa fiu un fulg, si sa privesc lumea din inaltul cerului. Apoi sa ma desprind de pe norul meu pufos si sa plonjez, imbratisand vantul. Toate detaliile sa-mi devina clare pe masura ce ma aporpii de pamant, si asa - purtata de vant - sa plutesc, sa observ totul si sa inteleg totul din jurul meu. Sa ma asez pe acul unui brad si sa supraveghez imprejurimile alaturi de ceilalti fulgi, imi spuse si mai trase un fum din tigara.
- Crezi ca fulgii ne obsearva pe noi, oamenii ? am intrebat-o in timp ce-mi striveam tigara in scrumiera.
- Sunt convinsa. Si stiu mai multe decat oamenii.
- Vrei sa spui ca zapada ne este superioara ?
- Da, si mult mai placuta. Nu ramane mai mult decat este necesar, si se topeste linistita, parasind lumea aceasta fara nici un regret. Ne priveste de sus, plonjeaza, ne analizeaza, ne intelege, se aseaza pe acele brazilor si pleaca, simplu, fara nici o lacrima, spuse in timp ce-si strivea ea tigara si expira ultimul fum.
- Cred ca inteleg ce vrei sa spui, i-am raspuns un pic incurcat.
- Chiar esti ciudat, imi zambise.
- Si tu, am spus intorcandu-i replica.

Ieri e si azi... ieri a fost si ieri, ieri va fi si maine... pana cand ieri nu va mai fi.